Amânare VS răbdare

-
E greu să aștepți... Fie că aștepți să ieși din pușcărie, fie că aștepți să îți nască soția sau să te măriți. Așteptarea nu poate fi mai grea sau mai ușoară, pentru că ea nu e măsurabilă. Chiar dacă, uneori, o asociem cu "nerăbdarea" și alte ori "groaza", în fond și la urma urmei, tot așteptare se numește.

Nu totul se rezumă la prezent, iar dorințele nu se împlinesc la clipeala ochiului pentru că viața nu e un spectacol de magie. 

Există două tipuri de așteptare:
1) Așteptarea bună , numită și răbdarea.
 Este o virtute; nu te naști cu ea, ci o înveți încet încet, zi de zi.
 Răbdarea se naște din iubire. Ea suferă și nădăjduiește totul, pentru că răbdarea pune nevoia celuilalt pe primul loc.
 Chiar dacă uneori ne fac să ne ieșim din minți, oamenii sunt pe pământ spre binele nostru: unii ne învață răbdarea, alții ne-o testează. 
La români se întâlnește mai rar această calitate, nu numai pentru ca "românașului îi place sus la munte", liber, singur și nederanjat, ci și datorită impulsivității noastre specifice și a dorinței de a da cu bâta/sapa în cutia craniană a interlocutorului.
Dumnezeu ne cere să fim răbdători, pentru că răbdarea ne aduce pacea. E greu să ai răbdare, mai ales când norii negrii întunecă zarea, iar viitorul pare (sau chiar este) un scenariu apocaliptic. Chiar dacă plouă și cerul e trist, soarele e dincolo de nori. Chiar dacă problemele sunt grele, Dumnezeu e tot timpul prezent, gata să îți ridice povara. Suferința e mai ușor de suportat când ești conștient că toate trec și acel ce rabdă în tăcere primește răsplata.

2) Așteptarea rea, numită și amânarea. 
Este întâlnită la orice pas și ni se potrivește ca o a doua piele. 
O purtăm cu fală, precum copiii de bani gata țoalele de firmă. 
Nu ne ferim de amânare, ba chiar o încurajăm - "cere-ți iertare mâine..."/ "împacă-te mâine..." / "schimbă-te mâine...". E ușor să amâni, ba chiar instinctual. Din vina ei au murit atâția oameni nemântuiți, atâția neîmpăcați cu familia. 
Amânarea e paralelă cu dragostea, pentru că prima vrea confort,a doua cere sacrificii.
 Amânarea este o refuzare conștientă a fericirii,  este eliberarea vrabiei din mână pentru pasărea de pe gard.
Amânarea este sinucidere zilnică, iar mâine poate fi prea târziu să mai repari ceva.
Cei ce amână nu sunt niciodată învingători, singurul lor premiu fiind dreptul de a fi mediocrii.

În viață trebuie să învățăm să așteptăm. Oricât ar fi de greu. Pentru că toate își au vremea lor. Iar vinul cel bun se dă abia la urmă. 
Cu toate asta, trebuie să avem grijă, pentru că uneori, de la prea multă așteptare, avem impresia că facem ceva așteptând, și asta nu e bine...

Trebuie să răbdăm nemăsurat răutatea și să amânăm la infinit răzbunarea. Să iubim adevărul, dar să iertăm greșelile. Să așteptăm cu nerăbdare venirea Lui, dar cu groază judecata. Pentru că atunci când răbdarea a luat sfârșit, vine pedeapsa pentru cei ce au amânat schimbarea.


-Sefora Geantă-

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un alt fel de fotbal

-
Deși este un sport foarte faimos în ziua de azi, datul cu piciorul oamenilor care ne iubesc nu aduce nici un fel de beneficiu sănătății practicanţilor. La baza acestui joc nu se afla decât o regulă: nimeni nu câștigă. Mereu sunt pierderi de ambele părți, dar mai ales de partea jucătorului cu reflexe mai bune. Și totuși, de ce, vrem nu vrem, ne trezim în teren? Pentru că nu înțelegem că oamenii care iubesc sincer, pe cât sunt de rari, pe atât sunt de prețioși. Pentru că suntem egoiști. Și dacă nu ne iubește cine vrem noi, cum vrem noi, preferăm să credem că nu ne iubește nimeni. Pentru că stăm o viață întreagă așteptând revelații și declarații care să topească toată Islanda, în loc să apreciem iubirea transpusă în fapte. Că-s goale cuvintele dacă nu-s trăite. Și inima rămâne tot Siberie dacă vorbele pornesc din corzile vocale, nu din suflet. Sau dimpotrivă, așteptăm sacrificii de tipul Jack & Rose, Romeo și Julieta. Dar iubire e și să oferi un pahar cu apă rece într-o zi fier
Citiți mai multe

Viața cu gust de supă la plic

-
Trăim viața pe fugă și suntem conștienți de asta. Vrem totul de-a gata și cât mai repede posibil. În lumea în care merele sunt injectate să crească peste noapte și puii îndopați să se umfle în 2 săptămâni cât alții în 10, nici nu e de condamnat. Așa ne-am obișnuit... E adevărat că societatea ne presează și, vrem nu vrem, încercăm să-i îndeplinim cerințele - când nu ne iese, intrăm în depresie -   dar prea des uităm că lucrurile bune se clădesc în timp. Dumnezeu putea să creeze lumea la un pocnet din deget și totuși a ales să o facă în decurs de câteva zile. El care era Dumnezeu nu un simplu muritor! Oare de ce? Poate pentru că toate lucrurile își au vremea lor... Și în nebunia noastră până și rănile vrem să ni le vindecăm instant. Suntem oameni, nu supă la plic!  Avem nevoie de timp! Zile, săptămâni, luni, poate chiar ani... Oricât încercăm noi să luptăm împotriva acestui adevăr, o rană se vindecă abia atunci când încetezi să o mai atingi. Să ai 22 de ani și să ți se spună
Citiți mai multe

O ultimă noapte cu mama

-
Am vrut să mai petrec o ultimă noapte cu mama, Să-i simt inima bătând lângă a mea, Să dorm în brațele ei calde și moi, Sub mângâierea răsuflarii ei dulci.  Să-i aud glasul spunând “Noapte bună!” Și sărutul neprețuit să-mi atingă fruntea încrețită de gânduri.  Mi-e dor de copilărie, mamă!  Mi-e dor să fim doar noi două,  îmbrățișate  în miez de noapte. Să mă ghemuiesc și mai tare  în brațele tale atunci când frigul îmi biciuiește pielea, Sau când vreun vis urât  îmi tulbură seninătatea mea de copil. Mi-e dor de culcușul cald,  De iubirea primită din belșug...  Mi-e dor de poveștile tale de viață, nu cu zâne, nici cu balauri sau prinți, ci cu oameni ca mine și ca tine. Oameni simpli și totuși complicați,  Încâlciți în emoții și frici, și totuși plini de curaj și elan. Oameni care iau viața în piept, pentru că știu că totul e efemer.   Îmi e dor de rugăciunile tale,  de genunchii plecați... Nu aveai tu vorbe pompoase, dar tot ce ziceai, ziceai din inima.  Și mai presus de toate Credeai...
Citiți mai multe