SeforaSeah

Un frate spunea că din momentul în care ne naștem, viața începe să ne ia anii înapoi. Noi nu înaintăm în viață, ci returnăm zilele care ne-au fost hărăzite. E și ăsta un mod de a spune că îmbătrânim... Ce pot să spun despre 2014?! Pentru mine a fost un an al extremelor. A fost cel mai fericit an din viața mea, și totodată cel mai trist. Am râs mai mult ca niciodată, dar și lacrimile vărsate au bătut recordul. Mi-am făcut numărul maxim de prieteni, dar i-am și pierdut pe cei mai mulți dintre ei (Încă un motiv să cred că prietenii de pe rețelele de socializare sunt doar companie de vreme bună. Când vine încercarea dispar ca apa înghițită de gâtlejul însetat al unui deșert fierbinte).   M-am simțit și iubită, și părăsită de toți. M-am simțit cea mai frumoasă, dar și cea mai urâtă. M-am simțit și ceva și nimic , și folositoare și inutilă. Am iubit și viața, dar și moartea. La început am fugit de singurătate, apoi am fugit după ea. Pentru că, prietenia oferită oricui se încheie f

Ebenezer Scrooge este personajul principal al acestui roman. Fiind un fel de Hagi Tudose al englezilor, protagonistul se încadrează în tipologia omului ursuz, morocănos şi avar. (Cred că nu e greu să vi-l imaginaţi, deoarece vedem genul acesta de oameni zilnic. Se îmbulzesc pe străzile României, se luptă pentru ultimu’ kil’ de ulei la reducere, îşi dau în cap pentru un leu găsit pe jos...) Scrooge este atât de zgârcit încât angajatul său, Bob, e nevoit să se încălzească în miezul iernii la focul unei lumânări. Şeful său îl pune să lucreze şi în ziua de Crăciun (sub pretextul că el nu sărbătoreşte această festivitate), iar de primă nici măcar nu mai pomeneşte. Tânărul, om smerit şi simplu, neavând o imaginaţie bogată (sau tupeul specific românilor) şi nici o sursă de căldură eficientă, pleacă acasă îngheţat şi trist. Nici măcar invitaţia nepotului său de a cina împreună cu familia nu îi înseninează bătrânului Scrooge ziua. Din contră, acesta devine mai nervos. Când doi oameni

Valentine’s Day. Reduceri, flori ofilite şi iubiri furate. Fete şi băieţi ţinându-se de mână în văzul tuturor. Pe vremuri era o ruşine. Azi, e chiar o mândrie, mai ales pentru puştoaicele de doişpe ani. Fete triste şi frustrate că nu au un prieten de ziua lu’ Valentin ăsta. Lacrimi ascunse în colţul ochiului, zâmbete forţate, nervi că nu au primit SMS şi invidie că trandafiru’ lu’ Maricica are 2 petale în plus faţă de al  Mirabelei. O zi plină de ipocrizie şi prefăcătorie... Dimineaţă, la poarta şcolii, doi îndrăgostiţi. Băiatul are un trandafir. Cu mâna tremurândă i-l da prinţesei rostind: "Pentru... pentru... pentru astăzi!". Romantism sec. De la atâta stat cu nasul în calculatoare şi Facebook nu mai ştim să vorbim, să ne exprimăm sentimentele. Păcat... păcat de naţia noastră de poeţi.  Profa de română se vaită ca suntem o ţară de cosmopolitani-împrumutăm sărbătorile de la alţii. Spune că românii au Dragobetele pe 24 şi că aia e sărbătoarea iubirii, nu Valentin

1 decembrie. Fasole cu ciolan. Hor ă de amatori. Imn cântat pe 17 beregăţi. Steaguri şi steguleţe. Vin fiert şi costume populare. Armată, televiziune şi defilări. Lumânări şi reduceri la oalele pentru sarmale. Azi tot românul e patriot. Poartă cu mândrie tricolorul, vorbeşte în versuri şi îşi drege glasul. Se adună prin pieţe, iese la strada principală. Nu ratează nici un prilej de socializare (sau de căpătat ceva). O mulţime de oameni veseli şi roşii la faţă (încă nu ştiu dacă nuanţarea asta se datorează frigului sau unor lichide "tari"), se îmbrăţişează călduros, pentru ca de mâine să reînceapă să se înjunghie pe la spate. Nu mi-am schimbat părerea... Suntem o naţie de ciudaţi.  Blestemăm ţara asta peste 360 de zile pe an, şi azi, brusc, o iubim şi suntem mândrii de cetăţenia noastră română. Ne văităm ca nu avem locuri de muncă şi n-avem viitor între hotarele ei,  n-avem copii. Dar cine oare o fi făcut milioane de avorturi în câteva decenii? Tineretul ce trebui

E greu să aștepți... Fie că aștepți să ieși din pușcărie, fie că aștepți să îți nască soția sau să te măriți. Așteptarea nu poate fi mai grea sau mai ușoară, pentru că ea nu e măsurabilă. Chiar dacă, uneori, o asociem cu "nerăbdarea" și alte ori "groaza", în fond și la urma urmei, tot așteptare se numește. Nu totul se rezumă la prezent, iar dorințele nu se împlinesc la clipeala ochiului pentru că viața nu e un spectacol de magie.  Există două tipuri de așteptare: 1)  Așteptarea bună  , numită și  răbdarea .  Este o virtute; nu te naști cu ea, ci o înveți încet încet, zi de zi.  Răbdarea se naște din iubire. Ea suferă și nădăjduiește totul, pentru că răbdarea pune nevoia celuilalt pe primul loc.  Chiar dacă uneori ne fac să ne ieșim din minți, oamenii sunt pe pământ spre binele nostru: unii ne învață răbdarea, alții ne-o testează.  La români se întâlnește mai rar această calitate, nu numai pentru ca "românașului îi place sus la munte", li

V iaţa e o alergare continuă. Încă de la paşii mamei ce se îndreaptă grăbită spre maternitate, până la paşii celor ce ne conduc pe ultimul drum, suntem în continuă mişcare.  Nici o staţie, nici o pauză, nici o oprire. Trăim pe fugă, iubim între două sonerii de clopoţel, mâncăm din mers. (Numai de gândit gândim în reluare). Totul se deplasează cu o viteză copleşitoare care de multe ori ne ameţeşte lasându-ne leşinaţi prin vreun cotlon întunecat, pe vreo bancă acoperită cu zăpada căzută în luna mai. Timpul trece prin noi şi noi  trecem prin timp. De multe ori însă trecem prin viaţă ca gâsca prin apă. Fără să lăsăm vreo urmă, fară să schimbăm ceva.  Numai timpul se mai oboseşte să lase câte-un semn asupra noastră. Un rid, o cicatrice, o inimă rănită, o lacrimă ascunsă în colţul ochiului. Cred că fiecare om este în adâncul său un căutător de comori. Diferenţa dintre noi o face modul în care privim comoara şi valoarea pe care o are aceasta. Pentru asta, unii se obosesc dezgropând

În viață totul costă. Începând de la banala gumă de mestecat (cea pe care pruncii noștri o lipesc pe băncile bisericii), până la cea mai scumpă vilă. Nimic nu e gratis. Plătim pentru neatenție, pentru furt, pentru neglijență. Plătim meditații, fast-food, haine. Plătim pentru boli, pentru familie, pentru pofte. Și toate își au prețul lor. Plătim cu banii, cu timpul, cu sănătatea. Nicolae Iorga spunea că plătim chiria vieții prin suferinți... Nu contează cum, cert este că suntem obligați să o facem. Privind din alt unghi călătoria asta scurtă numită viață, realizăm că suntem și negustori. Cam nepricepuți în arta schimbului ce-i drept. De cele mai multe ori suntem necinstiți, dar sfârșim prin a ieși tot noi în pierdere. Ne vindem pacea ieftin, pentru o simplă vorbă aiurea. Ne vindem iubirea pe un suc și o garoafă degerată. Ne vindem prietenii adevărați pentru straini care au bani. Dăm mult pentru puțin, schimbăm valori cu nimicuri... La începutul lumii, când Adam și Eva se plimbau p

E o dimineaţă de octombrie, plouă şi nu am chef de nimic. Mirosul de glie umedă îmi ajunge până în plămâni, apoi rămâne acolo dureros şi amar. Ion a lu’ Rebreanu iubea pământul, la propriu. A făcut orice ca să obţină ce-şi dorea. Ba mai rău, s-a clonat în mii de omuleţi cu ochişori  vicleni şi sticloşi. Omuleţi ce mişună ţara asta călcând peste cadavre, frângând inimi, stingând şi ultima văpaie de speranţă... Tot plouă. Ajung într-o clădire mare, o „instituţie de învăţământ”. Încă de la intrare mă izbeşte un iz de tutun amestecat cu mirosul acru al compromisului. Holul e plin de adolescenţi ce îşi etalează ţoalele proaspăt cumpărate din  "mol" şi noile prietene, ascunse, ca şi cele vechi, sub veşnicele kilograme de machiaj. Fac o răsucire bruscă şi mă îndrept către ieşire. Nu ştiu de ce am sentimentul că am greşit adresa şi nu am ajuns la şcoală. Când să ies, dau nas în nas cu colegă-mea. Mă convinge că am nimerit unde trebuia şi ma trage după ea. Trecem prin marea de

Era o zi frumoasă de toamnă, iar vântul răscolea praful Galileii. Soarele mângâia părul ei şi îl împodobea cu raze de aur. Chiar dacă nu avea voal lung, era mireasă. Şi mireasă eşti numai pentru o zi! Ziua cea mare sosise. Visase la ea de când era copilă. Toate fetiţele îşi doresc să fie mirese. O aşteptase cu multă bucurie şi se îngrijise de orice detaliu (exact aşa cum le place femeilor să facă!) Dorea ca ziua aceea, cea mai importantă din viaţa, ei să fie perfectă. A invitat la party mulţi oaspeţi. Prieteni buni, rude. Vecini şi trecători. Mame şi copii. Bărbaţi şi femei. Înţelepţi şi oameni obişnuiţi. Bogaţi şi săraci. Îşi amintea cum împărţise invitaţiile tuturor şi aştepta cu fiori pe care numai miresele îi cunosc marea bucurie. Pregătise câteva locuri speciale pentru bunii ei prietenii. Pentru oamenii pe care-i iubea cei mai mult Și abia aştepta să-i întâmpine, urându-le: „Bun venit!” Nunta începuse. Ea era foarte emoţionată. Privirea-i osclia alternativ, între

Suntem un popor zgârcit. Asta nu o spun numai eu, o spun faptele noastre. O spune simfonia burţilor flămânde, o spun picioarele degerate ale săracilor, mâinile întinse şi tremurânde ale bătrânilor cerşetori. O spun copiii amărâţi ce n-au ghiozdan şi nici haine să meargă la şcoală. O spun bolnavii ce n-au bani de medicamente… De pe vremea când strămoşii noştri se plimbau desculţi prin iarba verde şi umedă, până acum, când pantofii de fiţe lovesc în silă bitumul, a rămas în noi acest sentiment, ca o pereche de ghete vechi “puse la păstrat” şi uitate prin vreun colţ întunecat. Avem buzunarele cusute iar portofelele nu ni se deschid decât în interes propriu. Decât atunci când pruncul vrea ţoale de firmă şi soţia plasmă de 2 metri. Şifonierul e plin de haine pe care nu le îmbrăcăm. Haine ce poartă în ele miros de naftalină şi de nepăsare. În timp ce alţii… nu au mai simţit moliciunea unei haine noi de ani buni…  Holurile ne sunt pavate cu pantofi şi am uitat de mult ce cu

Trăim într-o societate în care ne lovim de tristeţe la fiecare pas. De dimineaţa până seara vedem oameni cu faţa ca lama de brici. Posaci. Morocănoşi. Oameni care stau cu capetele plecate şi preferă mai bine să îşi privească pantofii jerpeliţi decât interlocutorii. Iar atunci când ridică ochii din pământ aruncă numai priviri pline de ură. Oameni care se complac în suferinţă. Oameni depresivi. Oameni care îşi târăsc picioarele deznădăjduiţi... John Steinbeck spunea că   „Un suflet trist ucide mai repede decât un microb” , iar eu îi dau dreptate în totalitate. Tristeţea este, în cele mai multe cazuri, mai periculoasă decât cancerul. De aceea Biblia insistă asupra bucuriei. Oamenii, şi mai ales creştinii, trebuie să fie veseli. Nu numai datorită faptului că avem n motive să fim fericiţi şi mulţumitori, ci şi pentru că românii - din fire pesimişti şi tragici, au nevoie de noi modele, au nevoie să vadă oameni bucuroşi. Şi din păcate se găsesc tot mai puţine specimene de acest gen în ţara

Mor când aud tinerii spunând: "M-am îndrăgostit de ea/el în timp ce traversam strada... A fost dragoste la prima vedere!" Nu! N-a fost dragoste la prima vedere, a fost prostie la prima vedere! Nu poţi să te îndrăgosteşti de un om din mers, nici din mesaje sau conversaţii pe net, nici din pozele  care le pune pe Facebook! Trebuie să petreci timp cu omul respectiv. Să îl vezi cum reacţionează în diferite situaţii... Tre` să te convingi că e ceea ce afirmă că e! Să vezi ce face când îşi dă cu ciocanul în deget - înjură sau nu? - să vezi dacă mulţumeşte, dacă ştie să se comporte, dacă are respect... Să vezi cum se poartă cu familia lui și cu prietenii vechi, dar mai ales cu oamenii care îi sunt inferiori dintr-un punct de vedere sau altul. Niciodata nu poţi ştii că în spatele îngerului de pe Facebook nu se ascunde un drac. Dragostea nu e să o iubeşti pentru că e 90-60-90, nici pentru că el e un pachet de muşchi. Nu e corect să îl iubești pentru că e cel mai popul

Azi sunt tristă... Sunt amărâtă pentru că iar a venit toamna şi în aer deja se simte izul morţii. Zilele sunt mai scurte şi nopţile mai reci. Norii acoperă cerul şi îmi picură în suflet stropi mai grei ca mercurul...  Cu fiecare frunz ă care se desprinde din ramurile copacilor, simt cum se rupe ceva din inima mea.  Așa sunt eu toamna... tristă. A mai trecut o vară din viaţa mea şi sunt cu un anotimp mai aproape de "ultimul ceas".  Pentru unii, viața e vis. Pentru alții coșmar. Lucrul cert e că pe toți ne trezește din somn moartea… S-a mai dus o vacanţă. Vacanţă care m-a schimbat mult. Am realizat că azi sunt mai săracă decât acum 3 luni... am pierdut prieteni, timp, încredere... Credeam că dacă semăn iubire în oameni, o să-i culeg roadele, dar încă o dată am înțeles că glia e mai statornica decât ei - în ea semeni grâu şi tot aia seceri. Credeam că prietenii mei sunt îngeri trimişi de Dumnezeu să îmi înfrumuseţeze călătoria aici jos. Dar am înţele

Vă las în valea acestei stinse plângeri Orice sfârşit vesteşte-un început,- Mă duc eu primul sunt mai priceput, Să pun din vreme şeile pe îngeri . Zvîntaţi cu zâmbet aripile plânse, V-aştept la grajdurile de zmarald,- Nu vă grăbiţi, dabia-i amiaz şi cald Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse . Când veţi veni-n amurg sub înserare, Vom călări frumoşi prin elizeu, În cavalcadă, pân-la Dumnezeu Descălecând la tronu-i, la picioare. Ne-om prosterna cu frunţile alese Pe lespedea de nouri, luminată,- Cel mai frumos din noi va spune: "Tată, Ţi s-au întors feciorii cu mirese. Pe unde ne-ai trimis a fost şi bine Şi rău a fost pe drumul străbătut, Dar tot ce-ai scris să facem am făcut Şi nu te-a dat nici unul de ruşine. Acuma ne-am întors cu toţi, -ne iartă Ce altă slujbă ne aşteaptă, Tată?!" ................................... Zvântaţi cu zâmbet aripile plânse, V-aştept la grajdurile de zmarald,- Nu vă grăbiţi, deabi

Suntem tineri. Sângele ne curge mai repede prin vene. Ne îndrăgostim de 17 ori pe zi. Vrem imposibilul. Ne rezumăm doar la ACUM şi nu prea ne pasă de ce VA URMA. Ne credem mari şi tari, invincibili şi puternici, iar când viaţa ne loveşte cădem seceraţi. Avem probleme şi totuşi nu lăsăm pe nimeni să ne ajute. Strigăm disperaţi după ajutor, iar când cineva ne întinde mâna, suntem prea mândrii să acceptăm sprijinul lor. Ne deschidem sufletul greu. Afişăm un zâmbet fals şi încercăm să mascăm durerea sfâşietoare din interior. Îi minţim pe cei din jur şi ne minţim pe noi înşine. Alergăm după toate plăcerile posibile, dar uităm că sunt trecătoare. Mergem în baruri ca să punem poze pe Facebook şi să ne dăm "jmeni". Fumăm şi ne drogăm doar ca să fim acceptaţi de anturaj. Nu ne respectăm părinţii şi le trântim uşa în nas. Punem mult prea mult accent pe frumuseţea exterioară, şi uităm că odată cu trecerea anilor trece şi ea. Iubim animale, maşini, case,

Am dezactivat Facebook-ul de mai bine de două luni. (Pentru cei care cred că "nu există viaţă după... Facebook" : încă trăiesc!) Am învăţat multe în perioada asta...  1. Facebook-ul îţi face legătura cu oamenii de pe tot globul, dar îţi rupe legătura cu Dumnezeu. Timpul pierdut dând like-uri şi comm-uri îţi micşoarează timpul tău cu Dumnezeu. Timp puţin cu El - relaţie proastă cu Cerul.  2. Nu toţi cei ce îţi sunt prieteni pe Facebook îţi sunt prieteni şi în viaţa reală. Cunosc cazuri de persoane care îşi dau like, dar în realitate… nu se suportă! Cred că și voi știți…  3. Există o diferenţă majoră între cine eşti cu adevărat şi cine te dai pe Facebook. Mulţumită Photoshop-ului, fetele dau kg jos, băieţii îşi pun pătrăţelele, chelioșii au păr şi babele arată cu 40 de ani mai tinere... Oamenii au o viaţă zbuciumată, dar pe Facebook o fac să pară roz. Tinerele se îndrăgostesc de vedete şi se pun în relaţii cu ele ca să dea bine. Tinerii încearcă să pară "macho"