Postări

O ultimă noapte cu mama

Am vrut să mai petrec o ultimă noapte cu mama, Să-i simt inima bătând lângă a mea, Să dorm în brațele ei calde și moi, Sub mângâierea răsuflarii ei dulci.  Să-i aud glasul spunând “Noapte bună!” Și sărutul neprețuit să-mi atingă fruntea încrețită de gânduri.  Mi-e dor de copilărie, mamă!  Mi-e dor să fim doar noi două,  îmbrățișate  în miez de noapte. Să mă ghemuiesc și mai tare  în brațele tale atunci când frigul îmi biciuiește pielea, Sau când vreun vis urât  îmi tulbură seninătatea mea de copil. Mi-e dor de culcușul cald,  De iubirea primită din belșug...  Mi-e dor de poveștile tale de viață, nu cu zâne, nici cu balauri sau prinți, ci cu oameni ca mine și ca tine. Oameni simpli și totuși complicați,  Încâlciți în emoții și frici, și totuși plini de curaj și elan. Oameni care iau viața în piept, pentru că știu că totul e efemer.   Îmi e dor de rugăciunile tale,  de genunchii plecați... Nu aveai tu vorbe pompoase, dar tot ce ziceai, ziceai din inima.  Și mai presus de toate Credeai...

Au trecut 10 ani... - It's been 10 years...

Când a zburat timpul? Nu-mi vine să cred că au trecut deja 10 ani . C-am îndrăznit să cresc și viața a mers mai departe și fără tine. Că mi te-a smuls canceru' din brațe și te-a dus departe pentru totdeauna... Te văd în fața ochilor de parcă ar fi trecut doar o clipa. Înalt și zvelt. Cu părul mereu aranjat. Cu ochii ăia albaști și adânci. Mereu muncind pe brânci și țindându-mi partea de fiecare dată când mă certa cineva. Tu m-ai iubit cel mai mult deși n-am fost sânge din sângele tău... Te văd venind din pădure cu lemne în spate, în amurg. Te văd fumând iarna în gura sobii. Te văd bărbierindu-te în fiecare sâmbătă în ligheanul ăla de fier cu apă caldă (și vai! ce-mi mai plăcea să îți urmăresc fiecare mișcare făcută cu atâta precizie!). Te văd făcând pâine prăjită pe plita de la soba veche de mirosea toată casa. Te văd stând pe fotoliul verde de lângă geam și spunându-mi singurul basm pe care îl știai – Prâslea cel voinic și merele de aur . Te văd protestând cu mine și sor-mea

7 things to do in 2021 (7 sfaturi pentru 2021)

Leave the past behind and embrace the unknown, full of hope! The best is yet to come!  Forgive and forget! Life is too short to hold a grudge and peace is priceless. Spend more time with the people you love. At the end of the day, it’s not money that we crave but love and acceptance.  Read more and widen your horizons. Be open minded and sympathetic! Ignorance is a disease. Learn how to listen and understand even when no one is speaking. Lots of people dress their wounds in silence, but that doesn’t mean they’re fine.  Focus on improving yourself - mentally, spiritually, emotionally and physically! If you don’t care about yourself, who will?!  Despite physical distancing, try to keep in touch with people. Don’t let good connections die! Call them, text them, and find ways to spend time together even if you’re not in the same room. We’re all in this together! ________________________ Lasă trecutul în urmă și îmbrățișează viitorul plin de speranță! Binele ne așteaptă abia de acum încolo!

September monologue

I woke up this morning and I knew it. I knew something was off. I felt it in the air. The sunlight in my room was no longer as bright as it used to be, but instead, the furniture was rather soaked in a gloomy, opaque layer of light. It’s sunny outside and that might trick you into thinking that summer is not over yet. Don’t lie to yourself. You feel it too. It’s sunny but cold. Everything that was once shining under the hot summer sun is now slowly getting painted with the colours of death. The grass isn’t that life-green anymore, and now it got yellow undertones. I call it life-green because there’s nothing more alive and promising than the first blades of grass you get to see in the spring, after a loooong and cold winter. The clock on my wall stopped. Exactly at 6:17 minutes. I don’t know what to make of that, but I’m pretty sure some superstitious people out there have an explanation for everything. I can hear voices outside. Some people really love being early birds. I cou

#SeforaSeah acum și pe Instagram!

Imagine
Pentru a vizualiza mai multe postări originale, atât în română cât și în engleză, accesați pagina mea de Instagram -  QUOTES.BY.SEAH ( https://www.instagram.com/quotes.by.seah/ ) If you're looking for more original content, go check out my Instagram account QUOTES.BY.SEAH ( https://www.instagram.com/quotes.by.seah/ )

O cutie neobișnuită

E o noapte friguroasă de iarnă, aproape la fel de rece ca inimile multora. Afară șuieră vântul biciuind necruțător fețele curajoșilor care încearcă să-l înfrunte, iar deasupra tuturor o ploaie de stele amintește că nimic nu e veșnic. În cameră e semi-întuneric, lemnul trosnește în foc, iar flăcările proiectează pe pereți un joc de umbre care-mi amintește de copilărie. Vrăjit de dansul lor și copleșit de căldură, cad într-un somn adânc și când mă trezesc sunt... în rai. Un înger strălucitor cu aripi ca vata de zahăr mă îndrumă către o încăpere uriașă. E atât de mare că nu pot să o măsor nici măcar cu privirea. De-o parte și de alta a pereților, de la podeaua de cristal până la tavanul care e atât de departe încât nu-l văd, sunt așezate rafturi pline de cutii. Camera e scăldată într-o lumină caldă și blândă ca razele zorilor de zi... Și totul e atât de imaculat! Podeaua. Pereții. Îngerul... Fiecare cutie e împachetată frumos, ca un cadou, în hârtii strălucitoare argintii și aur

Ce doare mai tare decât o inimă frântă?

În viața mea au existat persoane (nu-i pot numi „prieteni”, pentru că un prieten adevărat nu te îndeamnă la rău) care mi-au sugerat să mă îndepărtez de părinții mei, să dau mai rar pe acasă, să-mi petrec sfârșitul săptămânii la cămin și să-mi caut prieteni cu care să gust din așa-zisele „plăceri ale vieții”. Toate astea pentru că în ziua de azi noțiunea de a fi independent e înțeleasă așa gresit... Azi nu mai e la modă să petreci timp cu familia. Nu-i cool să te înțelegi bine cu ai tăi că asta e dovadă că nu ești destul de rebel și cine vrea să fie prieten cu un pămpălău?! Să te duci la mare cu ei e cea mai mare rușine posibilă! E musai să mergi cu gașca, să te îmbeți mangă, să vomiți în toate cluburile din Costinești și să te droghezi în Vama Veche. Dacă ți-ai petrecut vara altfel n-ai decât să porți eticheta de Ratat !   În secunda în care ai ajuns la facultate, e recomandat de „experți” să nu îți suni părinții niciodată, doar în cazul în care ai nevoie să-ți mai pună

Strigătul tăcut al unui om singur

Deși uneori credem că tot ce vrem e să dispărem, ceea ce ne dorim cu adevărat e să fim găsiți... Viața m-a învățat că sunt 3 tipuri de oameni: cei care au fost mereu parte a ceva, cei care au fost mereu singuri, și cei care sunt integrați dar știu cum e să fii singur. Și dacă privim orice grup mai mare de 3 persoane, putem să-i identificăm pe toți. Primii au crescut fie în familii mari, fie în biserici sau comunități cu mulți de vârsta lor. Sunt partea grupului care întotdeauna e prinsă în discuții, care, vorba românilor, se simt între oameni „ ca la ei acasă” . Râd, gumesc, dezbat, se ceartă, fac totul, dar ei cu ai lor. Sunt cei angajați constant în activitățile grupului, iar asta îi face imuni la stimulii exteriori. Sunt în zona lor de comfort și nu observă pe cei care nu se simt în largul lor. Și asta nu pentru că sunt oameni răi, ci pur și simplu pentru că ei nu sunt conștienți de realitatea altora. Când ești învățat cu un lucru, nu concepi viața fără el... A doua ca

Cicatrici și reflecții

(Nu-mi place să scriu, în general, despre evenimente din viața mea, dar în urma insistențelor unui bun prieten am decis să împărtășesc și cu voi experiența aceasta...) Anu' ăsta mi-am luat primu' job, în vară. Direct peste hotare. Ca orice tânăr aveam planuri mari, elan și speranțe. Dumnezeu a vrut însă altceva de la mine... După 8 zile de lucru am avut un accident, nu grav dar suficient cât să mă imobilizeze la pat și să mă împiedice să mă întorc la muncă. M-am fâțâit prin tot felul de spitale, m-am confruntat cu un rasism pe care e greu să-l treci cu vederea și mi-am simțit inima grea ca plumbul. Ba chiar viermele disperării îndrăzni a vrea să-și facă loc în mintea mea. Tatăl unei prietene a stat cu mine ore întregi, dar a venit și o ușă la care a trebuit să se oprească. Testele grele ale vieții le dăm întotdeauna pe cont propriu... Și acolo unde oamenii nu mai pot interveni, nu rămâi decât tu cu tine însuți și mâna lui Dumnezeu. Mărturisesc, dincolo de ușa aia, aștep

Un alt fel de fotbal

Deși este un sport foarte faimos în ziua de azi, datul cu piciorul oamenilor care ne iubesc nu aduce nici un fel de beneficiu sănătății practicanţilor. La baza acestui joc nu se afla decât o regulă: nimeni nu câștigă. Mereu sunt pierderi de ambele părți, dar mai ales de partea jucătorului cu reflexe mai bune. Și totuși, de ce, vrem nu vrem, ne trezim în teren? Pentru că nu înțelegem că oamenii care iubesc sincer, pe cât sunt de rari, pe atât sunt de prețioși. Pentru că suntem egoiști. Și dacă nu ne iubește cine vrem noi, cum vrem noi, preferăm să credem că nu ne iubește nimeni. Pentru că stăm o viață întreagă așteptând revelații și declarații care să topească toată Islanda, în loc să apreciem iubirea transpusă în fapte. Că-s goale cuvintele dacă nu-s trăite. Și inima rămâne tot Siberie dacă vorbele pornesc din corzile vocale, nu din suflet. Sau dimpotrivă, așteptăm sacrificii de tipul Jack & Rose, Romeo și Julieta. Dar iubire e și să oferi un pahar cu apă rece într-o zi fier

Viața cu gust de supă la plic

Trăim viața pe fugă și suntem conștienți de asta. Vrem totul de-a gata și cât mai repede posibil. În lumea în care merele sunt injectate să crească peste noapte și puii îndopați să se umfle în 2 săptămâni cât alții în 10, nici nu e de condamnat. Așa ne-am obișnuit... E adevărat că societatea ne presează și, vrem nu vrem, încercăm să-i îndeplinim cerințele - când nu ne iese, intrăm în depresie -   dar prea des uităm că lucrurile bune se clădesc în timp. Dumnezeu putea să creeze lumea la un pocnet din deget și totuși a ales să o facă în decurs de câteva zile. El care era Dumnezeu nu un simplu muritor! Oare de ce? Poate pentru că toate lucrurile își au vremea lor... Și în nebunia noastră până și rănile vrem să ni le vindecăm instant. Suntem oameni, nu supă la plic!  Avem nevoie de timp! Zile, săptămâni, luni, poate chiar ani... Oricât încercăm noi să luptăm împotriva acestui adevăr, o rană se vindecă abia atunci când încetezi să o mai atingi. Să ai 22 de ani și să ți se spună