joi, 22 iunie 2017

Ultimă scrisoare

Nu-s nici poet, nici filosof. Și nici rănit pe patul de moarte, să scriu cele mai frumoase scrisori (cum zicea Robertson).
Sunt un om simplu, ce a iubit, și caută puterea să o facă în continuare, trăgându-și sufletul din mers.
De aceea îmi storc azi inima să iasă din ea cuvintele pe care ne temem, de multe ori, să le rostim... și scriu această ultimă scrisoare.

Căci... dacă te iubesc pentru că mă iubești... e asta dragoste... sau troc?

Mulțumesc...

Celor ce m-ați iubit când meritam cel mai puțin. Fie că ați știut-o sau nu... atunci aveam cea mai mare nevoie.

Celor al căror umăr a purtat urma lacrimilor mele. Pentru că voi nu v-ați ferit să vă murdăriți sufletul de suferințele altora.

Celor care mi-ați luminat zilele cu optimismul vostru, oricât am insistat eu că viața frumoasă e numai în filme. Probabil (și mai mult ca sigur!) e culoare dincolo de alb-negrul meu.

Celor care v-ați rupt din timpul vostru pentru mine, conștientizând, totuși, că acele clipe nu le veți mai primi niciodată înapoi.

Celor care ați știut să-mi ascultați tăcerea și nu m-ați bombardat cu întrebări, mai ales când nu aveam chef (și tărie) să răspund la ele. Sunt un om dificil, n-am negat-o niciodată. Dar nimeni nu-i imposibil de iubit...

Celor care mi-ați spus că n-o să reușesc, că nu sunt în stare. Fără voi, nu mi-aș fi depășit limitele și n-aș fi ajuns unde mi-am propus. Dar și celor care m-ați încurajat. Mi-ați dat putere să continui cursa.

Celor care m-ați purtat în rugăciune. Asta-i cea mai mare favoare pe care i-o poți face unui om.

Celor care v-ați menținut voioșia în ciuda tuturor cicatricilor, celor care ați continuat să vă bucurați, chiar trecând prin Valea Plângerii, celor care ați păstrat puterea de a zâmbi dincolo de lacrimi. Voi, mi-ați fost exemplu că se poate...

Celor care m-ați iertat și ați trecut cu vederea gafele mele. Apreciez că sunt și oameni care mi-au iubit defectele – așa am înțeles că nu tot ce-i imperfect e de lepădat, dar că trebuie dată șansa fiecăreia dintre imperfecțiuni să devină o calitate.

Celor care m-ați lăsat singură și mi-ați întors spatele (nu vă neg existența)... Oricât de greu mi-ar fi fost atunci să admit, fără plecarea voastră nu m-aș fi descoperit pe mine. Octavian Paler spunea - Fără pustiu nu se poate, pentru că nu te poți cunoaște niciodată bine în mijlocul unei mulțimi. Dar pustiurile vor fi trecătoare, ca și simțămintele că uneori ești abandonat de divinitate... și nu vei muri singur.

Mulțumesc și celor pe care i-am crezut îngeri, dar s-au dovedit a fi hiene. Calitățile lor, expuse, m-au făcut să dau tot ce am mai bun pentru a le atinge nivelul. Sesizarea că n-au fost ceea ce păreau mi-a fost lecție, ș-am învățat cum să nu fac, cum să nu fiu. Și între aparența și esența lor, eu... am crescut.

Și nu în ultimul rând, îți mulțumesc Ție, Doamne, pentru că mi-ai fost tovarăș, și-n vale și pe culmi. Mulțumesc că m-ai întărit, să merg mai departe. Și, mai ales, că nu mi-ai ascultat toate rugăciunile. Multe lucruri din câte-am cerut, ai știut că nu-mi fac bine, nici nu-mi sunt utile...

Mulțumesc tuturor, pentru tot. Bune și rele. Sunteți parte din viața mea. Cărămizi din construcția care sunt eu astăzi.

P.S. Șantier în lucru. Întru desăvârșire.

_Geantă Sefora_



sâmbătă, 11 februarie 2017

Unde dragoste nu e... e valentinism destul!

E din nou acea perioadă a anului... Așteptată de multe, detestată de și mai mulți. S-au umplut iar magazinele de inimioare roșii și Facebook-ul de postări ieftine. S-au triplat prețurile trandafirilor, dar tot degeaba când atâtea buchete de flori au pornit în căutarea unei inimi și n-au găsit decât o vază... 
Și parcă-ncepe să miroasă a primăvară afară. Păcat că iarna din suflet nu ne-o topește nici căldura verii...

*  „Ce-o să faci anul ăsta de 14 februarie?”
„O să-mi petrec ziua cu my valentine. ”, ar răspunde unii. (alt termen nenorocit! Un kitsch care încearcă a îmbrăca în cuvinte frumoase interesul, perfidia și profitorismul lumii în care trăim. Că nu mai e iubire fraților, nici măcar în ziua îndrăgostiților! E numai valentinism – relații de sezon, pentru cadouri, excursii și plăceri.)
Trădată de oameni, iubirea pleca... încet, dar departe...

 „O să reamintesc fiecărui cuplu întâlnit, că într-o zi or să se despartă!”, mi-au zis alții. Ar fi lumea numai curcubeie și norișori de puf, dacă n-ar exista oamenii ăștia. Mare noroc avem cu ei, zic eu; nu-i bine să fii prea mult cu capul în nori, nici să faci pe Cupidonu' (plus că alții sigur s-ar îmbolnăvi iar de „privitul din avion” și i-ar vedea pe cei din jur insignifianți și foarte mici.)

„Ce-am făcut și anul trecut și fac de mulți ani încoace – nimic...”, ar replica majoritatea, cu o umbră de tristețe în glas. Deși nu văd rostul tristeții. De parcă o zi de Sf. Valentin petrecută cu acel cineva ar putea șterge restul de 364 de zile de certuri și miile de pumnale înfipte în inimă... De parcă un ursuleț de pluș ar putea compensa nenumăratele minciuni și ascunzișuri. Așa că mai bine să fii singur decât cu omul nepotrivit. Plus că nu-i nimic rușinos în a fi singur.



*  „Dar cum se poate ca o fată așa frumoasă ca tine să nu aibă/sau să nu fi avut niciodată iubit?” (veșnica întrebare de 2 bani - replică citită de pe cutia de lapte – de care suntem sătui până în gât)

 Cinste fie adusă vouă, fetelor cuminți! Vouă, care nu v-ați vândut trupul, nici pe bani, nici pe        gratis. Vouă, care nu v-ați terfelit sufletul prin toate mizeriile care sunt „la modă”. Vouă, celor de care se râde la școală că nu vorbiți și nu gândiți murdar, sau cărora vi se spune că sunteți „forever alone”. Cinste vouă, celor „de modă veche”. Celor care nu săriți din relație în relație. Celor care nu vă îmbrăcați provocator pentru a primi atenție. Celor care, deși v-ați putea face un iubit oricând, pentru că e floare la ureche să fii în trend, vă păstrați pentru mai târziu.
Să mă tragă pe mine de mânecă dacă greșesc, băiatul care n-ar fi mândru că are „o fată care n-a mai fost a nimănui”, o fată ca voi! În adâncul inimii, toți tânjesc după asta. Dar nu oricine vă merită!

Cinste și vouă, băieților cu bun simț. Care mai știți să respectați o fată. Care nu vă bateți joc și nu profitați. Care nu lăsați în urmă numai lacrimi, regrete și vise spulberate. Care nu întreceți măsura. Care nu flirtați la orice colț de stradă și nu fluierați după nimeni. Care nu înjosiți, ci știți să prețuiți. Care nu mergeți la agățat, ci stați cu nasu-n cărți sau munciți din greu. Care-n loc să vă umflați mușchii, vă umflați creierele. Care-n loc să vă umpleți inima cu gunoaie, o ticsiți cu dragoste, pentru a putea s-o învăluiți mai târziu pe ea în iubirea de care are nevoie.

Cinste mai ales vouă, părinților care v-ați educat copiii așa. Pe unde au călcat ei, cresc florile speranței. Unde-și pun ei condeiul, mai picură stropi de iubire adevărată.

Căci iubirea e din Dumnezeu. Dar când El e înlocuit cu lucruri trecătoare, cu BMW-uri și case, cu one-night-stand-uri, cu îmbrăcăminte sumară și sidechicks, cu bani și cadouri scumpe... aia nu mai e iubire. Aia e doar o amăgire. E alergare în jurul cozii. Și degeaba spunem că iubirea se găsește la orice colț, dacă ne învârtim în cerc. Apoi ne mirăm de ce e așa...
Băieții care văd în fete doar obiecte de satisfacere a plăcerii lor, o fac pentru că fetele acelea nu au demonstrat că au altceva de oferit. Valabil și pentru fetele care văd în băieți doar surse de profit material....


*„O să rămâi singur(ă) toată viața! ”, o să îți spună invidioșii, cu venin, încercând să te doboare.
Să nu iei aminte la vorbele lor niciodată. Deseori timpul lui Dumnezeu nu coincide cu timpul nostru. Și ceea ce pentru noi poate părea prea târziu, pentru El este exact la fix
Și în general, problema nu e de înfățișare, ci de principii. Durează ceva până găsești o inimă care să bată în același timp cu a ta, dar nu merită oare așteptarea?!

Nu căuta niciodată să ai pe cineva lângă tine de V-day. Și nici nu alege pe cineva care va fi acolo doar pe 14 februarie. Caută oameni care să fie lângă tine mereu, nu doar o zi pe an, și alege doar pe cine crezi că ar rămâne în barca ta, indiferent cât de înalte s-ar ridica valurile vieții.
Restul... sunt doar trandafiri de plastic. Dau bine la public, la cei ce privesc din exterior, dar sunt falși. Și miros a sfârșit. A flori lăsate pe morminte...

Nu-s anti Valentine’s Day, atâta vreme cât trăiești fiecare zi ca și cum ar fi Valentine’s Day. Adica iubind și exprimându-ți iubirea față de cei din jur.




P.S. De mult am simțit că trebuie să scriu, dar n-am avut nici timp, nici liniște. Durează ore să-mi pun ordine în gânduri. Nu-i ușor să scrii, atunci când nu o faci doar ca să umpli rânduri, ci ca să atingi inimi... 
Cum spunea un om pe care-l apreciez enorm – cuvintele se scot cu forcepsul din suflet...



_ Geantă Sefora_

sâmbătă, 15 octombrie 2016

De amicitia

„ Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate ” (Proverbe 17:17)

Sunt oameni cu care obișnuiai să vorbești zi de zi, și cu care acum nu mai vorbești deloc. Oameni pentru care ai plâns, și acum ți-au întors spatele. Sunt oameni în care ai investit, iar răsplata lor a fost să arunce cu pietre. Și oameni în care ai avut cea mai mare încredere și au șters cu sufletul tău de podea. Și nu te-ar fi durut atât, dacă nu ți-ar fi fost prieteni cei ce te-au rănit...

Alfred de Vingy zicea că are „prieteni de 3 feluri: prieteni care mă iubesc; prieteni care mă înşeală; prieteni care mă detestă.” Știa și el că-i lumea plină de lupi îmbrăcați în blană de oi, care își dau toată silința să se apropie de tine, numai ca să fie la distanța minimă să te poată înțepa. Ei sunt ca purtătorii de HIV care își bagă acul în venă și după merg la metrou să injecteze oameni nevinovați și să le transmită boala. Vai de cei ce își ascund răutatea sub masca bunelor intenții… Într-o zi, vor muri înțepați de propriul lor ac.

Cât timp ești învingător, ai mulți prieteni. Dar langă cel învins, numai prietenii adevărați rămân.
Cât timp ești bogat, crezi că le ai pe toate, și te bucuri de mulțimile ce roiesc în jurul tău, crezând că banii cumpără orice. Dar banii n-aduc fericirea. Orice poți cumpăra cu bani, poți să pierzi tot pentru bani.
Și mai degrabă e lângă tine la bucurie omul care a ramas de partea ta când  ai trecut prin suferință, decât invers. Desigur, excepție de la regula asta o face acea categorie de „prieteni”, care, nu-s lângă tine când ai succes, dar apar cu fața „posomorâtă” când ai eșuat, tocmai pentru că în adâncul lor se bucură când te văd căzut.

E lumea plină de Iude, dar mai sunt și prieteni adevărați. Iar dacă ți se pare ție că nu găsești așa ceva, învață să fii tu unul.

Căci un prieten adevărat: 

·        * se roagă pentru tine. Să aduci un om înaintea lui Dumnezeu, în rugăciunile tale, e cel mai mare bine pe care i-l poți face.

·        * este o persoană disponibilă, pentru că știe să își organizeze prioritățile. Un om care te iubește, îți recunoaște valoarea și încearcă să te facă și pe tine conștient de cât de important ești pentru el, în special când te confrunți cu subestimarea.

·       *  este capabil să păstreze un secret. Că omul învață în câțiva ani să vorbească, dar nici în câteva zeci să-și țină gura… E dar de la Dumnezeu sufletul în fața căruia să poți alerga să-ți verși amarul, știind că nici mort nu te-ar vinde. 

·       *  este o persoană sinceră, care spune adevărul în față, chiar și când doare, pentru că îți vrea binele. Uneori, în nebunia noastră, vedem totul roz; e nevoie și de oameni care să ne coboare cu picioarele pe pământ, să ne arate că rozul nostru nu-i roșu, nici alb, ci o combinație din cele două, cu alte cuvinte o amestecătură de calități și defecte, oportunități și inoportunități.

·        * știe să asculte. Defectul generației noastre e că nu mai ascultăm ca să înțelegem, ci ca să răspundem, să dăm o replică. 

·        * iubește din toată inima. Și iubirea trece peste greșeli, acoperă defecte, rabdă, acceptă și păreri diferite, nu cataloghează drept „greșit” ceea ce nu poate înțelege, nu îndeamnă la rău, ci îndrumă spre bine, oferă fără să contabilizeze, apreciază și lucrurile mărunte... Iubirea are cei mai buni umeri pe care se poate plânge și cele mai gingașe mâini care să mângâie.

·        * știe când să se retragă și când să revină. Pentru că noi, oamenii, avem nevoie și de momente de singurătate. Numai atunci putem să ne coborâm cel mai adânc în noi, și putem să ne înălțăm cel mai sus către Dumnezeu. Tot în singurătate învățăm cel mai bine să apreciem oamenii din jur.

·        * nu vorbește de rău foștii lui prieteni. Nu-ți spune ție secretele altora, chiar dacă ei îi sunt acum vrăjmași. Un om care îți spune ție greșelile altora, poate la fel de bine să spună și altora greșelile tale.

·        * păstrează mereu un strop de optimism, chiar și în cele mai negre momente. Un prieten adevărat e ca un far în întuneric, te călăuzește spre țărm când simți că nu mai există salvare. 

·        * nu te tratează diferit în compania anumitor persoane, în funcție de avantaje. Nici nu se rușinează cu tine. 

Astfel de oameni merită toată aprecierea, căci aurul e colb pe lângă asemenea comori...

Un om care știe să fie prieten, e o fărâmă din Dumnezeu…



P.S. Și când îți pare că prietenul adevărat se plătește scump, amintește-ți că merită toți banii…


_ Geantă Sefora_

marți, 2 august 2016

Ferice de cine greşeşte dar se îndreaptă…

Nu contează începutul unui lucru, ci sfârşitul acestuia.

Nu contează cât de încet mergi, atata vreme cât încă te deplasezi. N-are importanţă de unde ai pornit, ci unde faci tot posibilul să ajungi. N-are treabă trecutul cu viitorul, atâta vreme cât alegem să ne schimbăm prezentul. Cum se spune: cine am fost, cine sunt şi cine voi fi, sunt 3 persoane diferite. Dumnezeu nu dispreţuieşte începuturile slabe.

Învingător nu-i unul care n-a cazut niciodată, ci acel ce are puterea să se ridice şi să meargă mai departe.
De altfel sunt înfrângeri care te înalţă, şi victorii care te coboară…

A te teme să nu greşeşti, chiar şi asta e o greşeală. Înţelepciunea nu se moşteneşte, ci se dobândeşte… O uşă închisă nu-i capăt de ţară. Un eşec nu-i sfârşitul alergării. Greşelile sunt trepte spre succes, căci ele ne arată ce trebuie îmbunătăţit. Fără greşeli nu am putea să ştim la ce mai trebuie să lucrăm, ce mai trebuie şlefuit, finisat...

Unii spun că păcatele se plătesc în cer, iar greşelile, pe pământ. Dar poate că în fiecare eşec, e şi un lucru folositor, atâta vreme cât vrei să iei aminte. Progresul nu constă în a nu comite greşeli, ci în a nu comite aceeaşi greşeală a doua oară. 
Căci asta-i cea mai mare greşeală - să nu înveţi din greşeli.

Problema nu-i să greşeşti, ci să faci din asta un mod de viaţă.  Cum spunea un scriitor – „Chiar dacă a greşi e lucru omenesc, nu faceţi din greşeală dovada omeniei voastre.”
Greşeala nu-i o problemă, a persista în greşeală însă, da.

Dar… dacă din greşeala săvârşită, ai reuşit să înţelegi suficient încât să o poţi evita… dacă în loc să acuzi greşelile altora, te-ai deprins să acuzi doar propriile tale greşeli… şi dacă ai atâta iubire încât să-l poţi ierta pe cel ce ţi-a greşit… eşti mai câştigat decât dacă n-ai fi călcat strâmb niciodată.


Toţi facem greşeli, dar este esenţial să învăţăm din ele. Ferice de cine greşeşte dar se îndreaptă… 


_ Sefora Geantă_

sâmbătă, 7 mai 2016

Operație pe cord deschis

De data aceasta, poate mai mult ca niciodată, scriu cu inima sângerândă și cu duhul mâniat.
Deunăzi, am zărit pe una din rețelele de socializare, fix pe o pagină creștină (nu-mi amintesc numele și poate e mai bine așa), o imagine care m-a întristat. Era o fotografie ce înfățișa un preot, o icoană și niște oameni care se închină, iar deasupra, scris cu galben era versetul din Exod, ce face referire la chipul cioplit, urmat de o afirmație ostentativă scrisă cu litere mari „CARE DIN ACESTE CUVINTE NU LE ÎNȚELEGEȚI?”. M-a lovit și mai tare când am citit descrierea pozei, care suna cam așa: „să nu se supere frații ortodocși, dar acesta este adevărul”, urmată de multe comentarii ce susțineau aceeași opinie. Nimeni nu s-a împotrivit.

Este adevărat, în Biblie scrie să nu-ți faci chip cioplit. Dar același Dumnezeu a spus, SĂ ÎȚI IUBEȘTI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI. Poate că în privința asta ne place să ne rezumăm doar la teorie…

Problema noastră, a creștinilor, nu-i doar că luăm din Biblie numai ce ne convine, ci că vedem prea des paiul din ochiul altora, uitând și mai des de bârna din ochiul nostru. Avem în noi prea mult venin și prea puține vorbe blânde. Nu știm să abordăm oamenii și le vorbim răutacios. În loc să le arătăm un Dumnezeu care iartă, le punem în față sute de reguli și doctrine (inventate tot de oameni!). Și dragoste, singura care îi schimbă pe oameni, mult prea puțină… Uneori deloc.

Ne-am făcut un obicei din a judeca pe alții. Că unii vorbesc în limbi și nu-i bine, că alții nu vorbesc și din cauza asta nu au Duhul Sfânt. Că unele poartă pantaloni și e păcat, că altele poartă baticul și când fac duș, și-i fariseism. Că ajungi în fundul iadului dacă bați din palme în biserică, că nici Dumnezeu nu te mai iartă dacă predici cu cravata la gât. Și lista poate continua. Dar toate astea sunt doar forme fără fond, căci baza e iubirea. Și ea, cu regret o spun, ne lipsește...

E păcat să pui lumânări, dar nu-i păcat să urăști?! E păcat să n-ai baticul cu colț, dar nu-i păcat să minți?! E păcat să ții duminica (sau sâmbăta), dar nu-i păcat să bârfești?! Știți fraților, a ajuns să fie păcat numai ce ne convine nouă… Dacă numai Dumnezeu cunoaște inima omului, de unde avem noi dreptul să-l judecăm? Mai ales că ne bazăm pe exterior în cele mai multe cazuri și aparențele înșeală.

 Ne credem noi Dumnezeu. Credem că avem noi dreptul să spunem cine intră în cer și cine nu, că putem da afară din biserică pe cine vrem, când vrem. Credem că numai „credința” noastră e bună, că numai principiile noastre duc la Viață. Și ne înșelăm așa amarnic… Există zeci de mii de culte creștine pe glob. Cum om fi reușit noi să dividem Adevărul în atâtea bucăți?!

Cristos a venit să propovăduiască iubirea și iertarea. Nu un anumit cult. N-a spus să fim ortodocși, penticostali, adventiști sau martorii lui Iehova. Ne-a spus să fim CREȘTINI - reprezentanți ai lui Dumnezeu (cum scrie în DEX). Isuși mai mici. Și numai asta nu suntem…

Oamenii nu se pocăiesc, nu pentru că-s ei prea păcătoși, ci pentru că noi nu știm să le arătăm Lumina. Pentru că noi terfelim zi de zi cămașa lui Cristos și numai creștinește nu ne comportăm. Pentru că trăirea noastră este searbădă. Pentru că, deseori, nu-i nici o diferență între cei salvați și cei din lume.

Dacă vrem biserici pline și creștini adevărați, e timpul să ne concentrăm pe lucrurile cu adevărat importante și să ne oprim din a arunca cu pietre în acei pentru care a murit Hristos, la fel ca pentru noi. 
Să-L punem pe Dumnezeu mai presus de toate. Să judecăm cu cea mai mare asprime eul nostru și firea pământească ce încearcă să pună stăpânire pe sufletele noastre și să ne despartă de El. Să iubim oamenii de lângă noi, orice religie ar avea! Fie ei și musulmani. (Dacă nu facem asta, cu ce ne diferențiem de cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu?!). Să citim Scriptura, dar și s-o trăim. Și în toate situațiile, să facem ce ar face Cristos…


P.S. O să avem dreptul să comentăm de alții, când o să fim noi sfinți. Și asta înseamnă că n-o să mai comentăm niciodată, pentru că sfinții nu se ocupă cu asemenea fleacuri… 



_ Geantă Sefora _

miercuri, 9 martie 2016

Există femei și după 8 martie...

Se spune că Ziua Femeii a fost, la început, stabilită pentru ziua de 6 martie, dar cum femeilor le-a luat 2 zile să se (pre)gătească, au mutat-o pe 8. Treaba e că şi bărbaţilor le-a fost alocată o zi, numai că ei, ca de obicei, au uitat data.

„ Femeile sunt dădacele noastre în copilărie, tovarăşele noastre în vremea maturităţii, sprijinul nostru la bătrâneţe, consolarea noastră în nenorociri şi victimele noastre în toate timpurile” – Sabatier.

Să fii mamă e o mare responsabilitate. Trebuie să te îngrijeşti de familie 24 /24, 7 zile din 7. Fără concediu (nici măcar medical). Când e copilu’ internat în spital, mama stă cu el. Când are copilu serbare, mama tre să meargă. Când e ziua lui, mama tre să aranjeze petrecerea de la cap la coadă. Când îşi rupe ciorapii, mama îi coase. Când se loveşte, în braţele mamei aleargă plângând. Când fumează prima oară, în ochii mamei evită să privească atunci când se întoarce acasă. Iar mama, face tot ce face, pe gratis. Din dragoste. Şi când ajunge bătrână şi singură, nepoţii nu-i mai calcă pragul, copiii n-o mai sună. Ea totuşi nu regretă nici un minut jerfit de dragu' lor. Iertaţi-ne, mamelor, pentru toată durerea ce v-am provocat-o! Uneori, oamenii, vrând să iubească, rănesc…

Să fii soţie e o mare responsabilitate. Trebuie să-i fii supusă şi credincioasă. Să-l urmezi şi la capătul lumii, dacă el vrea să mergeţi acolo. Să asculţi ce are de spus, să renunţi la plăcerile tale de dragul lui. Să-i calci cămaşa şi la 12 noaptea dacă are nevoie. Să-l îngrijeşti şi să-l dichiseşti, că bărbaţii din fire nu-s prea atenţi la cum ies pe stradă (mai ales după ce se însoară!). Să-l dădăceşti ca pe copii; vorba unui prieten – bărbaţii nu se căsătoresc niciodată, ei doar schimbă mama. 
Dar mai important decât toate astea, e să-i aduci cinste. Să fii ca o cunună pe capul său, nu ca o pată ce-i distruge reputaţia. Oamenii să-l considere un norocos din pricina ta, să te dea exemplu ca soţie adevărată.
Şi când n-are chef să îţi asculte poveştile sau evenimentele de peste zi, când e morocănos că s-a stricat ceva la maşină, când varsă cafea pe cămaşa nouă, când intră încălţat pe covorul alb din sufragerie sau e nervos că a avut o zi grea la lucru, să-l ierţi şi să-l iubeşti ca în ziua când ai spus DA în faţa altarului. Bărbații, sunt și ei oameni. Și toți oamenii au defecte…

Să fii soră e o mare responsabilitate. Cei mici copiază deseori modelul surorilor mai mari. Încearcă să se aranjeze ca să semene cu ele, să fie serioase cum sunt ele, sau să înveţe la fel de bine. În calitate de soră trebuie să ai grijă de ceilalţi. Să te comporţi suficient de matur încât să te respecte pentru că iei decizii mai înţelepte, dar nu atât de matur încât să-i faci să se simtă inferiori, să devii o mofturoasă cu nasul pe sus căruia să nu-i poată spune o vorbă.
Surorile mai mari sunt şi ele nişte mame mai mici. Nu vă enervaţi când vă împrumută lucrurile, când vă strică vreo carte sau vă fură jucăria preferată. Nu-i refuzaţi când vă imploră să luaţi parte la jocurile lor, deseori stupide. Într-o zi, o să creşteţi şi o să realizaţi că n-aveţi amintiri comune, că aţi crescut parcă în lumi diferite, că nu vă intersectaţi decât la ora mesei sau seara, la culcare. Atunci veţi vrea să daţi timpul înapoi, dar o să fie prea târziu. Ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată…

Să fii femeie e o mare responsabilitate.
Încă din antichitate femeia a fost discreditată. Marginalizată. Nedorită. Cârpa societăţii. Bună doar pentru perpetuarea speciei. Mai târziu, a venit Cristos prin fecioara Maria şi a reabilitat statutul femeii, punând-o la locul ei de drept. Apoi, anumiţi lideri religioşi, (şi nu numai) au coborât iar femeia pe o treaptă inferioară, negând ideea de egalitate în drepturi dintre femeie şi bărbat. 
Peste secole, femeia s-a ridicat din nou din cenuşă, prin propriile forţe, pentru a demonstra că-i egală cu bărbatul. În ultimul secol însă, deşi a obţinut drepturi egale, femeia s-a discreditat singură, abandonând feminitatea ce-i dădea tot farmecul şi adoptând un comportament masculinizat. A ajuns să bea cot la cot cu bărbaţii, să râgâie, să fumeze mai ceva ca locomotivele, să taie cu drujba şi chiar să conducă tractoare, murdară de noroi până-n gât. Unde-i graţia? Au ajuns pisicile să fie considerate mai feminine ca însăşi femeile?!
Cineva spunea că, la femei, graţia are efect mai mare decât frumuseţea. Alt băiat spunea chiar azi, că dacă ai o înfăţişare de nota 10, dar o personalitate de nota 3, eşti o femeie de nota 3! Frumuseţea trece, dar ce-i în inimă şi în minte rămâne...

Un Narcis feminin este de neconceput, în ciuda faptului că femeia se priveşte nespus de mult în oglindă. Ea face asta nu pentru a se admira, ci pentru a vedea acolo, în oglindă, pe un altul – care o admiră.

Apreciaţi femeile. N-ar fi lumea la fel fără ele. Ele sunt lipiciul care ţine totul la un loc, zi de zi.

Apreciaţi o femeie care are curajul să meargă prin ploaie fără umbrelă. Înseamnă că nu-i e teamă că îşi va pierde faţa pe drum. Ploaia poate că spală gletul, dar frumuseţea naturală n-o poate înlătura niciodată.

Apreciaţi o femeie care nu se lasă cu una cu două. Care vă respinge. Care nu vă răspunde la avansuri. Apreciaţi o femeie care nu iese în oraş cu oricine. Înseamnă că-i o femeie care se respectă. 
Cu cât e mai înalt zidul pe care-l ridici în jurul tău, cu atât va fi mai bun cel care va reuşi să-l sară.

Apreciaţi o femeie care nu spune decât vorbe bune la adresa soţului ei. O femeie care nu-şi trâmbiţează viaţa conjugală. Nu-i o prefăcută. E o femeie adevărată. Femeile adevărate nu-şi discută problemele din interiorul familiei cu vecinele, la cafea, ci cu soţul şi Dumnezeu, pe genunchi.

Apreciază toate femeile. Chiar şi pe cele ce crezi că nu merită. În spatele fiecărei femei prăbuşite, e o poveste pe care nici măcar n-o bănuieşti. Nu le judeca niciodată. N-ai de unde ştii că tu, în aceleaşi condiţii, n-ai fi făcut la fel.  

Apreciază femeia care ţi-a dat viaţă. Apreciază femeia care te-a făcut tată. Apreciază fetiţa care te-a făcut să-L înţelegi mai bine pe Dumnezeu, învăţându-te ce profundă e dragostea unui părinte.

Femeile sunt făcute să fie iubite, nu înţelese.

La mulţi ani mamelor, soţiilor, surorilor, prietenelor… La mulţi ani tuturor femeilor! Fără voi, n-am mai fi fost niciunul ceea ce suntem azi…

Şi ce-i dacă a trecut 8 martie? Femeile sunt tot femei. Şi pe 15 septembrie.
La fel de frumoase ca ieri, la fel de iubitoare ca mâine...

…………………………………………………………………………………………

Femeia-i o statuie vie,
Cu suflet cât un colţ de rai,
O ţii o viaţă-n colivie
Şi-o plângi abia când n-o mai ai… „ - (Vlad Cernea )

…………………………………………………………………………………………



_Geantă Sefora_

marți, 19 ianuarie 2016

O inimă împărțită e pe jumătate moartă

Le găsim povestea pe paginile Sfintei Scripturi, dar sunt tipologii umane întâlnite și în ziua de azi, atât în societate, cât și în biserică. Intrăm în contact cu acest gen de persoane în mod frecvent, însă rareori învățăm din greșelile lor. Cain, Iona și fratele fiului risipitor sunt veritabile exemple de AȘA NU.

Cain
Cain era invidios pe Abel, că-i ieșeau toate bine. Predica, era lider de tineret, mergea în misiune, cânta în biserică, dădea îndemn la rugăciunea pentru bolnavi, facea școală dumnicală cu copiii și strângea până și colecta. Era multifuncțional. Și mai presus de toate, era plăcut în ochii lui Dumnezeu.
Iar lui… lui nu-i ieșea nimic. Oricât încerca. Așa că sâmburele invidiei a încolțit în mintea lui ideea să-și ucidă fratele. De ce? Pentru că așa sunt oamenii, când nu ajung la nivelul tău, încearcă să te coboare pe tine la al lor. 
Odată ideea gândită, prinse contur (și așa se născu replica din filmele western ”nu e loc pentru amândoi aici!”). Visând să rămână singurul slujitor, deci și cel mai bun, Cain nu mai stătu pe gânduri și-și pătă mâinile de sângele fratelui său. Sânge nevinovat, care însă, nu-i pătă și conștiința. Păcat. Rămas de unul singur, nu mai putu îndeplini nici slujba. Căci nu-i loc de lupi în țarcul oilor...

Iona
Statea la umbră și visa la o vacanță exotică. Plajă, umbreluțe, valuri. Dar se trezi din reverie când Dumnezeu îi spuse să meargă la Ninive. Bosumflat, luă drumul spre Tars, fugind de fața lui Dumnezeu și de responsabilitățile în plus. 
Plăti biletul și urcă, însă Domnul îi dădu planurile peste cap. Furtuna pentru Iona a fost ca aisbergul pentru Titanic – dovada că omul nu-i invincibil și că Dumnezeu are ultimul cuvânt de spus. Restu drumului îl făcu în burta peștelui și stătu acolo 3 zile și 3 nopți, nu pentru că l-ar fi pus Dumnezeu sub disciplină, ci pentru că abia în final îi trecu prin cap să se roage (probabil abia atunci i  se termină bateria la telefon și își aminti de ultima soluție - rugăciunea). 
Peștele îl vărsă pe uscat și Iona sărută pământul, hotărât să nu se mai urce vreodată în vreo barcă. La al doilea îndemn venit de sus, a plecat la Ninive și a vestit oamenilor mesajul din partea Domnului. Ninivenii s-au căit și și-au plâns păcatul, însă Iona a fost invidios pe iertarea lor, de parcă nu se bucurase și el de mila lui Dumnezeu. 
Și a trăit mai departe continuând să gafeze, pe motiv că din greseli învață omul...

Fratele fiului risipitor
Era fratele mai mare, mai responsabil, mai devotat. Când fra-su plecă în lume cu partea lui de moștenire, începu să fie și mai pios, dorind cu orice preț să-i demonstreze tatălui că-i diferit de stricatu ăla mic. 
Începu să lucreze mai cu spor, mai ales când era tatăl prin zonă. Își rupse legăturile cu amicii, că de!, trebuia să aibă grijă de averea rămasă, că doar rămăsese partea lui, iar ei aveau prea des pofta de miel la proțap. Se îngropă în hârtii și comisioane și lucra până noaptea târziu, bucuros la gândul că mezinul nu-i mai fura atenția pe care o primea de la babac. Și tare se mai oftica văzând că bătrânului numai la „desfrânat„ îi era gândul. 
Într-o seară, mai stătu la firmă peste program, când auzi mare tam-tam și-l sună pe secretar să-l întrebe care-i baiu. Când află că fratele mai mic se întoarse acasă și tatăl dădea o petrecere în cinstea revenirii lui, luă foc și porni val-vârtej să-i ceară părintelui socoteală pentru toată risipa ce o făcea cu frati-su. Făcu un spectacol de toată frumusețea, și nu uită să menționeze ce viață exemplară dusese el, în comparație cu acela pe care nici „frate„ nu-l mai numea.


Ce au aceste 3 personaje în comun? Invidia. Care se naște din egoism. Dezbinarea. Și faptul că nu îi erau dăruiți Domnului în totalitate. Ci făceau totul cu jumătate de măsură.


Ce învățăm de la ei?
1.      Că poți aduce jertfe lui Dumnezeu și fără să ai inima schimbată, adică poți sluji în biserică, dar nu din dragoste de Dumnezeu, ci din dorința de a fi remarcat și apreciat.
2.      Că poți să auzi glasul Domnului, dar să nu ții cont de el. Și că uneori ai nevoie să ajungi la capătul puterilor ca să realizezi cât de mic ești tu și cât de mare este El.
3.      Că poți să fii în Casa Tatălui, dar să-l urăști pe fratele tău. Să fii cu trupul în biserică și cu inima în lume. Să crezi că ești salvat, dar cel pierdut să fii chiar tu.
4.      Că invidia și calea Lui nu se intersectează niciodată. Și n-ai dreptul să judeci pe altul pentru că păcătuiește în mod diferit decât o faci tu. Cine-i fără păcat să arunce primul cu piatra…
5.      Că Dumnezeu oferă o a doua șansă și că iubește orice păcătos, indiferent de trecutul lui, atâta vreme cât își cere iertare.
6.      Că dacă nu ești un om dedicat și sincer înaintea lui Dumnezeu, nu poți sfârși decât într-un singur mod - prin a intra în anonimat.

7.      Și că Dumnezeu e un Dumnezeu al dreptății. El nu rămâne niciodată dator!



__ Sefora Geantă_